Jay Adams isi pune intrebarea cum poate Dumnezeu care este iubitor sa ingaduie unui om care merge la Biserica sa se imbolnaveasca de cancer. Apoi aduce in discutie faptul ca durerea poate sa duca la un bine mai mare. Jurgen Moltman afirma ca furia raului ii incurajeaza pe unii sa creada ca se poate vorbi despre Dumnezeu ca si despre Satan ca despre nimic.
Edward H. Madden si Petere H. Hare sunt de parere ca unele rele slujesc binele iar alte rele nu le poti gasi nici o explicatie. Suferinta este o problema nu numai pentru teism ci pentru toate religiile lumii. Biblia nu trateaza raul ca Platon ci accepta in primul rând ca Dumnzeu este omnipotent dar si intelept si binevoitor.
Experienta cumulativa nu poate demonstra ca fiecare rau slujeste unui scop dezirabil mai larg, nici ca acele rele nu pot fi subordonate unui bine mai mare. Problema raului poate fi sulotionata prin deductie logica din datetele observatiei.
Unii filosofi desi nu neaga existenta lui Dumnezeu, prezinta totusi o divinitate limitata si in felul acesta compromit suveranitatea Lui.
Belle Baker observa ca numai in scolile moderne de filosofie afirma ca Dumnezeu este limitat, aceasta conceptie o aplica si la spiritualitatea , intelepciunea, puterea, bunavointa divina. Altii un explicat prezenta raului in lume prin prezenta unui teorii despre un dumnezeu finit.
Brightman explica raul ca ar fi datorat evolutiei, el crede ca Dumnezeu este asaltat cu diferite dificultati externe, datorita acestor dificultati el proiecteza un Dat nerational in natura lui Dumnezeu, in felul acesta aparând catastrofe. El il descrie pe Dumnezeu ca invingând o limitare nerationala pe care este in curs sa o remedieze. Nels Ferre adauga ca Dumnezeu poate sa creasca de la deficienta la perfectiune.
Albert Knudson respinge proiectia unui Dumnezeu finit-infinit, socotind ca in felul acesta imdeparteaza orice temei in providenta divina.
DeWolf critica aceasta teorie pentru ca ea posteaza o relatie contradictorie. Lewis neaga suveranitatea lui Dumnezeu si puterea lui Dumnezeu ex nihilo, daca Dumnezeu creeaza trebuie sa accepte nevoia de a lupta cu raul ca entitate primara.
Când teistii traditionali sustin ca Dumnezeu controleaza toate evenimentele, spune Griffin, ei il fac „egal responsabil pentru toate omorurile violurile si cutremurele”. Argumentul acesta ignora evident alegerea umana responsabila.
Pitteger ne asigura ca Dumnezeu transforma totul in binele cel mai mare, chiar si din ceea ce noi putem descrie drept rau.
Daniel Dy Williams afirma ca Dumnezeu participa la suferinta lumii. El crede: capacitatea lui Dumnezeu de a se implica in suferinta creaturilor Lui si a Fiului Sau incarnat este manifestarea incarnata a divinitatii Lui.
Ridicata fiind intrebarea: Cum poate fi Dumnezeu abandonat de Dumnezeu? Incepem de la premisa ca Cristos care a suferit este Dumnezeu adevarat si om adevarat nu cere concluzia ca Dumnezeu sufera
Pasajul din Isaia 45:6-7 „ Ca sa se stie, dela rasaritul soarelui pina la apusul soarelui, ca afara de Mine nu este Dumnezeu: Eu sint Domnul, si nu este altul. 7 Eu intocmesc lumina, si fac intunerecul, Eu dau propasirea, si aduc restristea, Eu, Domnul, fac toate aceste lucruri. este folosit ca textul ce reflecta ca Dumnezeu este originea raului”. Multi comentatori traduc pasajul intr-un fel in care sa se refere la lucrarea creatoare a lui Dumnezeu nu la raul moral. Versiunea sulului de la Marea Moarta contine in contrast „binele si raul”
Distinctia dintre bine si rau se intemeiaza in voia lui Dumnezeu, care in suveranitatea Sa creeaza intr-un anume sens pacatul, dar nu il comite. Pentru ca in Biblie se poate vedea foarte clar cum Dumnezeu detesta pacatul.
Biblia afirma destul de clar ca pacatul in lume a intrat prin Satan, un duh cazut. Karl Barth raspunde in felul urmator ca intrebarea Daca Dumnezeu voieste pacatul: „ Dina cauza ca acesta nu este voit de Dumnezeu si obiectul vointei si cunoasterii Lui in sensul acesta pacatul este intotdeauna pacat, nebunie, Diavolul fara perspectiva ca macar in eternitate sa devine obiectul omnipotentei Lui in vreun alt sens”. In Biblie pacatul intotdeauna este antiteza divinului.
Unii critici datorita poruncii data de Dumnezeu pentru iudei de a extermina pe cananiti considera ca Vechiul Testamnet este subbiblic. John Wenham remarca ca NT subliniaza la fel de mult mânia lui Dumnezeu.
Scriptura declara ca pacatul este o ofensa nu numai fata de oamenii morali ci si fata de Dumnezeu. Domnul Isus afirma ca inima omului este sediul raului uman, dar acest fapt nu inseamna ca omul este autorul raului.
Iov este un om care se lupta cu tentatia de al invinui pe Dumnezeu pentru suferinta si nedreptate, dar in cele din urma Satan fiind acuzatul
Comentând pasajul din Isaia 53. 4-5 James Muilenburg afirma ca suferintele au un dublu aspect: 1. pentru a pedepsi pacatele si 2. mijloc de reconciliere.
Cei mai multi teisti crestini sustin ca in Cristos, Dumnezeu „a aratat ca scoate cel mai mare bine din cel mai mare rau”.
Experientele personale ale lui Iov anticipeaza asigurarea lui Pavel din Romani 8 ca pentru copii lui Dumnezeu toate lucrurile cad cu adevarat in voia si grija lui Dumnezeu.
Carl Henry este de parere ca daca astazi dragostea fata de Dumnezeu si fata de aproapele ar inlocui pacatele , lumea ar trai experienta unei transformari aproape incredibile.
Teologia crestina plaseaza problema raului si a suferintei intr-un context multiplu:
- Binele si raul sunt definite prin voia si porunca Creatorului suveran
- rebeliunea satanica voluntara si caderea omului au facut ca soarta universului sa fie dezordinea si suferinta cosmica
- Cristos a suferit nedreptatea prin rastignire si victoria sa asupra lui Satan prin invierea Sa
- Biserica regenerata este un organism vindecator
- Scopul lui Dumnezeu subordoneaza toata suferinta credinciosilor la un bine mai mare
- Intregul univers asteapta implinirile escatologice.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu