Imaginea gravată a lui Dumnezeu: Omenirea răscumpărată -Carl Henry (recenzie)

              Dumezeu îşi va face cunoscută voia Lui cea Sfântă  şi în vieţile celor răscumpăraţi.  Aşa cum Pavel le spunea creştinilor din Roma  că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor.

            Diferenţa dintre un om născut din nou şi unul neregenerat este la fel de mare ca şi universul fără lumină. Numai Duhul Sfânt care produce naşterea din nou poate să aducă ordine morală în inimile oamenilor.

            Expresia „iată că toate lucrurile s-au făcut noi” 2Cor 4.6  este comentat în felul următor de Floyd V.Filson  în credinţa în părtăşia şi slujirea creştină a lui Cristos, a sosit vremea noii şi corectei relaţii şi vieţi cu Dumnezeu prin Isus Cristos.

            Creştinismul este religia care nu s-a oprit la un singur popor  ci este pentru toate naţiunile. Răscumpărarea din partea lui Dumnezeu are în vedere un popor care să fie devotat Lui. Biserica nu trebuie să fie indiferentă la tot ceea ce se întâmplă în lume. Ea trebuie să fie interesată de ultimele descoperiri pentru ca să sporească bunăstarea fizică şi mentală a umanităţii, dar acest lucru să nu se întîmple prin punerea în umbră a Domnului Isus.  Deşi Biserica trebuie să fie revoltată din cauza unor nedreptăţi din partea statului dar nu trebuie uitat că Dumnezeu a rânduit guvernarea civilă şi că Biserca trebuie să exprime prin cuvânt şi faptă standardele morale ale lui Dumnezeu.

            Unii evanghelici minimalizează  importanţa expunerii ineranţei, inspiraţiei sau autorităţii Bibliei.

            Ceea ce doreşte Dumnezeu este ca inima omului să-L cunoască şi să-L asculte pe Dumnezeu.  Devotamentul faţă de Dumnezeu este descris prin termenii moarte faţă de lume şi naştere în Hristos. În comunitatea lui Dumnezeu nu există discriminare  ci prin devotamentul lor trebuie să îmbogăţească familia creştină mondială.

            Scrierile Apostoluli Pavel asociază adevărul lui Dumnezeu cu puterea transformatoare a răscumpărării divine. În 1Tesaloniceni el declară că evanghelia a fost predicată „cu putere cu Duhul Sfânt şi cu o mare îndrăzneală” Răspunzând evangheliei tesalonicienii au transmis mai departe evanghelia şi s-au întors de la idoli. În epistola către efeseni accentuează  Cuvântul transformator şi Duhul transformator (2.5). În 2 Timotei 3.14-16 accentul este pus atât pe Cuvânt cât şi pe faptă. Scopul adevărului lui Dumnezeu este sfinţenia.

            Conceptul biblic despre chip   apare în Genesa în Coloseni  în legătură cu înoirea morală de către Duhul Sfânt a păcătosului, în Ioan când vorbeşte despre restaurarea completă a Chipului lui Hristos. Omul a pierdut din chipul lui Dumnezeu datorită căderii în păcat a primilor oameni. Dar planul lui Dumnezeu de răscumpărare aticipează cu îndurare recrearea omenirii chinuite de remuşcări după chipul Răscumpărătorului încarnat şi deja glorificat.

            Căutând să dea naştere unei moralităţi creative nişte umanişti din secolul XX s-au simţit obligaţi să-L „discrediteze” pe Isus. De exemplu ei încearcă să să dovedească că Isus a fost în favoarea violenţei, referindu-se la episodul: Curăţirea Templului. Pentru că Isus nu a fost căsătorit nu poate să ne slujească ca model  moral celor care sunt căsătoriţi.

            Isus a  vorbit despre prezenţa permanentă a Duhului şi că El locuieşte în viaţa ucenicilor, ceea ce reprezintă o relaţie intimă ce depăşeşte  era precreştină.(Ioan 14. 16-17)

            În lipsa unei teologii articulate, mişcarea carismatica poate să fie în paralel cu ceea ce ne învaţă Biblia. Pericolul este mai puţin evident când evanghelicii  adaugă interesul pentru Duhul Sfânt, bineînţeles dacă au o doctrină corectă despre Duhul Sfânt. Duhul creează păcătoşilor o gândire care laudă adevărul lui Dumnezeu şi stimulează împlinirea voii lui Dumnezeu. Duhul este cel care oferă puterea de a avea o viaţă evlavioasă şi de a învinge ispitele.

            Biblia face o distincţie  între sfinţire şi  simpla justificare legală (Rom 8.1-7) precum şi în cazul sfinţirii şi glorificării viitoare (Rom 8.23). Noi trebuie să umblăm în Duhul (Gal 5.16) pentru că el schimbă  încontinuu viaţa poporului şi o va face până şi transformarea escatologică finală care ne conferă Chipul lui Hristos( 1Ioan3.2-3

            Epistola către Evrei prezintă interioritatea spirituală ca normă pentru actuala eră a Bisericii. Promisiunile date de Dumnezeu în noul legământ sunt:

1.      legile lui Dumnezeu vor fi o călăuză interioară

2.      Dumnezeu şi poporul lui vor aparţine indisolubil unul altuia

3.      cunoaşterea lui Dumnezeu va fi o realitate interioară universală (Evrei 8.11)

4.      iertarea păcatelor va fi completă (Evrei 9.15-17)

            Promisiunea „Voi pune Legea Mea înăuntrul lor, o voi scrie în inima lor” Ier 31.34 înseamnă că legea şi dragostea sunt  unite şi împlinirea voii lui Dumnezeu cu bucurie.

            Harris Murray comentează cuvintele apostolului Pavel sublinid discontinuitatea dintre cele două ordine si „noutatea” persoanei în Hristos, dar în alte contexte sugerează coexistenţa celor două ere prezentă şi viitoare. Numai în eternitate  vom putea cunoaşte deplin divinitatea.

            Creştinul nu are nici o garanţie că va fi scutit de suferinţă aici pe pământ. În Noul Testament se poate observa că în această viaţă creştinul are parte mai degrabă de suferinţă decât de succesul prestigiul lumii. Problemele de pe acest pământ ne fac să ne dorim mai mult revenirea Domnului Isus.

            Versetul „Voi fiţi dar desăvârşiţi după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit” Matei 5.48. Unii îl interpretează în favoarea existenţei unei posibilităţi de a fi perfecţi, fără păcat. Deşi teleios  poate să fie tradus prin perfect, Isus  aşteaptă ca ucenicii lui să fie  drepţi sau corecţi. R Schippers dă cuvântului teleios  sensul de adult. Termenul  pare să includă atât plinătatea caracterului cât şi plinătatea escatologică promisă şi conferită unei persoane. În Septuaginta ca şi în greaca seculară teleios semnifică fără pată şi de asemenea „complet”

            NT pune accestul că Dumnezeu are pretenţia ca întreaga fiinţă să fie închinată Lui.

            Pe ologul din Betesda, Isus îl întreabă „Vrei să fi întreg?”Ioan 5.6 şi în v 14 îi spune „Iată eşti făcut întreg”. Isus a fost cel care a căutat pe oameni şi îi făcea ca să fie dedicaţi în întregime.

            Pentru evrei Dumnezeu era medicul suprem care avea pe om în grija Sa şi considerau că rugăciunea este principalul instrument al vindecării.

            Evanghelicii fac vindecări prin credinţă, dar greşesc atunci când  nu insistă asupra faptului că vindecarea trupească în sens deplin va fi în ziua învierii. Este greşit să credem că Dumnezeu nu a vindecat din pricina puţinei credinţi. Miracolele făcute de Isus promovează repunerea păcătosului în părtăşie cu Tatăl.

            Interesul ştiinţific din se canalizează numai înspre fizicul pur şi înspre mental, problemele mai profunde ale naturii umane sunt lăsate neatinse. Nu trebuie să dispreţuim progresul ştiinţific ci să ne punem întrebarea dacă acest progres la făcut pe om mai înţelept, mai bun şi mai fericit. Aplicarea greşită a ştiinţei a produs valuri uriaşe de cruzime şi crime.

            Pentru omul care citeşte Biblia, Isus Hristos  rămâne pentru totdeaua  singurul ideal moral şi spiritual al naturii umane.

            Revelaţia Biblică declară clar că practicile homosexuale sunt o ofensă la adresa lui Dumnezeu, un păcat care violează etica sexuală a creaţiei.      

            Tim LaHaye îndeamnă la intesificarea presiunilor legale împotriva homosexualilor, dar Bivlia subliniază că creştinii sunt datori să arată dragoste faţă de toţi oamenii.. Scanzoni şi Mollenkott resping faptul de a considera homosexualii anormali şi conturează o „etică creştină homosexuală”.

            Într-o vreme în care femeile erau condamnate la îndatoriri gospodăreşti, iar preocupările intelectuale erau rezervate bărbaţilor,  este remarcabil că Apostolul Pavel  stipulează că ele trebuie să înveţe în tăcere, adică trebuie să fie învăţate.(1Timotei 2.11, 1Cor 14.35). În mişcarea creştină timpurie femeile erau acceptate în funcţii de conducere: ficele lui Filip erau profetese(F.A. 219), femeile slujeau ca diaconiţe (Rom 16.1-3), Priscila lucra la vestirea Evangheliei alături de Aquila. Pavel declară că sexele sunt egale în relaţia lor cu Dumnezeu(Gal. 3.28)

            Cele mai îndrăzneţe prezentări ale omului nou nu numai că îl înlocuiesc pe Dumnezeu, dar consideră că sinele neregenerat este el însuş dumnezeu. Moderniştii au reţinut „naşterea di nou” ca pe o expresie pentru a descrie integrarea sinelui discordat. Ei spun că naşterea din nou  a fost dobândită prin urmarea lui Isus ca exemplu moral, dar au respins credinţele supranaturale. Unii au trasformat creştinismul într-o proptă pentru realizarea sinelui, folosindu-se de Biblie. Concepţia de promovare a sinelui se intersectează cu porunca creştină de a renunţa la sine.

            Psihologia modernă substituie sinele uman în locul lui Dumnezeu; ea ocoleşte necesitatea refacerii spirituale şi morale a  sinelui neregenerat. Modalitatea corectă de ieşire din „problema sinelui” nu este renunţarea la sine ci mai degrabă răscumpărarea sinelui de Cristos.

Raul ca dilema religioasa - Carl Henry (recenzie)

Jay Adams isi pune intrebarea cum poate Dumnezeu  care este iubitor sa ingaduie unui om care merge la Biserica sa se imbolnaveasca de cancer.  Apoi aduce in discutie faptul ca durerea poate sa duca la un bine mai mare. Jurgen Moltman afirma ca furia raului ii incurajeaza pe unii sa creada ca se poate vorbi despre Dumnezeu ca si despre Satan ca despre nimic.

            Edward H. Madden si Petere H. Hare  sunt de parere ca unele rele slujesc binele iar alte rele nu le poti gasi nici o explicatie.

            Suferinta este o problema nu numai pentru teism ci pentru toate religiile lumii.  Biblia nu trateaza  raul ca Platon  ci accepta  in primul rând ca Dumnzeu este omnipotent dar si intelept si binevoitor.

            Experienta cumulativa nu poate demonstra ca fiecare rau slujeste unui scop dezirabil mai larg, nici ca acele rele nu pot fi subordonate unui bine mai mare. Problema raului poate fi sulotionata prin deductie logica din datetele observatiei.

            Unii filosofi desi nu neaga existenta lui Dumnezeu, prezinta totusi o divinitate limitata si in felul acesta compromit suveranitatea Lui.

            Belle Baker observa ca numai in scolile moderne de filosofie afirma ca Dumnezeu este limitat, aceasta conceptie o aplica  si la spiritualitatea , intelepciunea, puterea, bunavointa divina. Altii un explicat prezenta raului in lume prin prezenta unui teorii despre un dumnezeu finit.

            Brightman explica raul ca ar fi datorat evolutiei, el crede ca Dumnezeu este asaltat cu diferite dificultati externe, datorita acestor dificultati  el proiecteza un Dat nerational in natura lui Dumnezeu, in felul acesta aparând catastrofe. El il descrie pe Dumnezeu ca invingând  o limitare nerationala pe care este in curs sa o remedieze. Nels Ferre adauga ca Dumnezeu poate sa creasca de la deficienta la perfectiune.

            Albert Knudson respinge proiectia unui  Dumnezeu finit-infinit, socotind ca in felul acesta imdeparteaza orice temei in providenta divina.

            DeWolf critica aceasta teorie pentru ca ea posteaza o relatie contradictorie. Lewis neaga suveranitatea lui Dumnezeu si puterea lui Dumnezeu ex nihilo, daca Dumnezeu creeaza trebuie sa accepte nevoia de a lupta cu raul ca entitate primara.

            Când teistii traditionali sustin ca Dumnezeu controleaza toate evenimentele, spune Griffin, ei il fac „egal responsabil pentru toate omorurile violurile si cutremurele”. Argumentul acesta ignora evident alegerea umana responsabila.

            Pitteger ne asigura ca Dumnezeu transforma totul in binele cel mai mare, chiar si din ceea ce noi putem descrie drept rau.

            Daniel Dy Williams afirma ca Dumnezeu participa la suferinta lumii. El crede: capacitatea lui Dumnezeu de a se implica in suferinta creaturilor Lui si a Fiului Sau incarnat este manifestarea incarnata a divinitatii Lui.

            Ridicata fiind intrebarea: Cum poate fi Dumnezeu abandonat de Dumnezeu? Incepem de la premisa ca Cristos care a suferit este Dumnezeu adevarat si om adevarat nu cere concluzia ca Dumnezeu sufera

            Pasajul din Isaia 45:6-7 „ Ca sa se stie, dela rasaritul soarelui pina la apusul soarelui, ca afara de Mine nu este Dumnezeu: Eu sint Domnul, si nu este altul.  ⁷ Eu intocmesc lumina, si fac intunerecul, Eu dau propasirea, si aduc restristea, Eu, Domnul, fac toate aceste lucruri.  este folosit ca textul ce reflecta  ca Dumnezeu este  originea raului”. Multi comentatori traduc pasajul intr-un fel in care sa se refere la lucrarea creatoare a lui Dumnezeu nu la raul moral. Versiunea sulului de la Marea Moarta  contine  in contrast „binele si raul”

            Distinctia dintre bine si rau se intemeiaza in voia lui  Dumnezeu, care in suveranitatea Sa creeaza intr-un anume sens pacatul, dar nu il comite. Pentru ca in Biblie se poate vedea foarte clar cum Dumnezeu detesta pacatul.

            Biblia afirma destul de clar ca pacatul in lume a intrat  prin Satan, un duh cazut. Karl Barth raspunde in felul urmator ca intrebarea Daca Dumnezeu voieste pacatul: „ Dina cauza ca acesta nu este voit de Dumnezeu si obiectul vointei si cunoasterii Lui in sensul acesta pacatul este intotdeauna pacat, nebunie, Diavolul fara perspectiva  ca macar in eternitate sa devine obiectul omnipotentei Lui in vreun alt sens”. In Biblie pacatul intotdeauna este antiteza divinului.

            Unii critici datorita poruncii data de Dumnezeu pentru iudei de a extermina pe cananiti  considera ca Vechiul Testamnet este subbiblic. John Wenham remarca ca NT subliniaza la fel de mult mânia lui Dumnezeu.

            Scriptura declara ca pacatul este o ofensa nu numai fata de oamenii morali ci si   fata de Dumnezeu. Domnul Isus afirma ca inima omului este  sediul raului uman, dar acest fapt nu inseamna ca omul este autorul raului.

            Iov este un om care se lupta cu tentatia de al invinui pe Dumnezeu pentru suferinta si nedreptate, dar in cele din urma Satan fiind acuzatul

            Comentând  pasajul din Isaia 53. 4-5 James Muilenburg afirma ca suferintele au un dublu aspect:  1. pentru a pedepsi pacatele si 2. mijloc de reconciliere.

            Cei mai multi teisti crestini  sustin ca in Cristos, Dumnezeu „a aratat ca scoate cel mai mare bine din cel mai mare rau”.

            Experientele personale ale lui Iov  anticipeaza  asigurarea lui Pavel din Romani 8 ca pentru copii lui Dumnezeu toate lucrurile cad  cu adevarat in voia si grija lui Dumnezeu.

            Carl Henry este de parere ca daca astazi dragostea fata de  Dumnezeu si fata de aproapele ar inlocui pacatele , lumea ar trai experienta unei transformari aproape incredibile.

            Teologia crestina plaseaza problema raului si a suferintei intr-un context multiplu:

1. Binele si raul sunt definite prin voia si porunca Creatorului suveran
2. rebeliunea satanica voluntara si caderea omului au facut ca soarta universului sa fie dezordinea si suferinta cosmica
3. Cristos a suferit nedreptatea prin rastignire si victoria sa asupra lui Satan prin invierea Sa
4. Biserica regenerata este un organism vindecator
5. Scopul lui Dumnezeu subordoneaza toata suferinta credinciosilor la un bine mai mare
6. Intregul univers asteapta implinirile escatologice.  

Dumnezeu si problema raului - Carl Henry

În ce priveste raul, unii înteleg prin el ceva irational sau un impediment inerent chiar si în natura lui Dumnezeu, desi altii vad doar ca pe o modalitate finita de a vedea ceea ce este în realitate bun.

            Unele forme de ale teismului nu vad nici o problema în rau deoarece ei resping existenta raului. Crestinismul biblic crede opusul , dar nu considera prezenta lui în univers ca fiind inconsecventa cu omnipotenta si bunavointa  lui Dumnezeu .

            Problema raului apare numai daca Dumnezeu poate fi acuzat ca face ceea ce le porunceste altor fiinte rationale sa nu faca.  Cei ce coreeleaza  binele exclusiv, considera ca Dumnezeu este  spiritual capabil sa creeze o lume care sa includa raul etic, numai daca lumea maximalizeaza posibilitatile binelui. Daca s-ar putea maximaliza binele atunci universul ar fi paradisul.  Însa Feinberg crede ca singura alternativa ar  fi ca Dumnezeu prescrie „arbitrar si fara motiv.”

            Conform textului din Iacov 1.13-15 si Matei 5.27  Feinberg afirma ca dornta umana este cauza pacatului; dorinta umana este sursa ultima a raului moral.

            Orice eliminare miraculoasa  a raului ne-ar face sa ne îndoim de întelepciunea  lui Dumnezeu, întrucat Dumnezeu ar contraveni intentiei initiale  de a crea oameni capabili de a pacatui. Orice decizie de a creea alte fiinte decat omul trebuie vazuta ca un rau  mai mare decat orice rau produs de om.

            Feinberg crede ca relele naturale – calamitatile ale naturii, diformitatile, bolile umane sunt considerate rele din cauza consencintelor pe care le au.

            Satana este un spirit finit initial bun, care ulterior a cazut  si a devenit parte a creatiei cazute.

            Nu trebuie sa-l blamam pe Dumnezeu atunci cand creaturile umane comit acte rele din punct de vedere moral.

            Shea confunda problema gradelor fericirii raului si mai mult, ocoleste faptul ca în ultima instanta caracterizarea lui Satan depinde de voia Creatorului. Stanley G.Kane argumenteaza ca oamenii chibzuiti ar considera o lume fara rau – chiar daca se spune ca raul este  necesar logic pentru bine – superioara lumii prezente. Yandell adauga ca Dumnezeu foloseste lupta dintre bine si rau pentru a forma caracterul uman.

            Hick crede ca Dumnezeu ar fi putut crea oamnei care actioneaza întotdeauna  moral  fata de alti oamnei, dar nu asa încat sa-i raspunda lui Dumnezeu prin loialitate, încredere, ascultare... În replica Feinberg afirma ca  omul creaza raul prin abuzarea vointei libere. El ne asigura ca orice suferinta va fi în cele din urma încoronata de „bucuria unui bine comun... nesfarsit si nelimitat”. Aceasta idee fiind nebiblica

            Teoria potrivit caruia raul moral cat si raul natural – este necesar pentru ca oamneii sa dovedeasca  ca-L iubesc pe Dumnezeu, este gresita. Cu alte cuvinte Augustin crede ca  nu Dumnezeu este cauza raului ci oamenii creati. Flew  declara ca Dumnezeu ar fi putut face creaturi în asa fel încat ele sa aleaga întotdeuna ceea ce este drept.

            Calvin spune ca Dumnezeu ar fi putut face  omul în asa fel încat „ sa nu fi putut sau sa nu fin dorit sa pacatuiasca”, dar sugera ca  „ar fi trebuit sa îi fie data omului aceasta natura este mai mult decat nedrept, în masura în care era alegerea Lui sa dea orice ar fi dorit”.

            Disputa referitoare la Dumnezeu si rau la nivelul pur speculativ al posibilitatilor teoretice nu duce la un rezultat concludent. Nici macar argumentele teiste nu pot sa justifice pe deplin dreptatea lui Dumnezeu în fata raului uman, daca apeleaza doar la considerente de ordin empiric sau  rationamente filozofice golite de iluminarea revelatiei.

Personalitatea în Dumnezeire - Carl Henry

         In articolul precedent am scris o recenzie despre atributele lui Dumnezeu din cartea Autoritate si Revelatie de Carl Henry. Acum postez alta recenzie despre Personalitatea lui Dumnezeu.

          Spinoza  atribuie gAndire sistemului naturii. Aceastei personalitati îi atribuie numele de Natura sau Dumnezeu.  Spinoza nu crede într-o doctrina a creatiei, de aceea ipotezele lui  nu fac altceva decAt sa puna semnul egalitatii între fiinta lui Dumnezeu si fiinta Universului.

            Unii filosofi sustin ca sinele este o parte dintr-o „Minte Absoluta”. Borden F.H. Bradley respinge ca sinele este un principiu inadecvat al multiplicitatii în unitate pe baza ca sinele reclama relatii contradictorii.

            Existentialistii, adeptii idealismului absolut si ai personalismului resping conceptia subsatntiala despre Dumnezeu. Filosofia procesului a respins  o metafizica a substantei  în favoarea conceptiei unui singur nivel al realitatii. Aceasta schimbare nu a oferit o alternativa consecventa la naturalism. În urma metodei de analiza a sinelui personalistii vad constiinta si personalitate, iar Bradly a afirmat ca gaseste un Absolut impersonal.

            Filosofia si teologia din secolul XX-lea  au afirmat ca o conceptie despre Dumnezeu reclama categoria personalitatii. Aceasta se bazeaza pe faptul ca religia pura este legata de personalitatea lui Dumnezeu.

            Kant a trezit interesul pentru cercetarea unui Dumnezeu personal, în timp ce a respins cunoasterea metafizica rationala.

            Teoria lui lui Knight Dunalp sustine ca pe masura ce religiile devin mai vechi ele merg tot mai mult spre impersonalism în doctrina lor despre Dumnezeu. Aceasta teorie cade pentru ca istoria si experienta nu le valideaza. Omul a creat zei dupa chipul animalelor, plantelor si omului si le-a atribuit trasaturile specifice ficaarei fiinte. Dunalp considera ca personalitatea  nu este un lucru esential pentru Dumnezeu si divinitatea este dispensabil  pentru religia esentiala.

            ComentAnd despre personalitatea lui Dumnezeu A.C. Knudson crede ca personalitatea este mai presus decAt putem noi întelege.

            GAndirea neevanghelica si-a bazat argumentul în favoarea personalitatii lui Dumnezeu, . Royden este foarte ferm în a declara în favoarea personalitatii lui Dumnezeu, facAnd referire la personalitatea umana. Bradley a aratat slabiciunea încercari dea deduce personalitatea divina din personalitatea umana. El insista ca pentru a ajunge la Absolut trebuie facute numeroase operatii de scadere si adunare încAt rezultatul devine o problema, adica termenul sine.

            Barth considera ca adevarata fiinta care are personalitate este Dumnezeu nu omul.

            Ebner  considera ca realitatea personala a lui Dumnezeu poate fi înteleasa numai în cadrul unei relatii personale. Brunner insista asupra  asemanarii omului cu Dumnezeu, pentru a pastra rolul revelatiei generale cAt si revelatia speciala.

            Crestinismul este întemeiat pe realitatea Dumnezeului obiectiv  trascedent si personal. Daca Dumnezu nu exista  rezulta ca nu exista adevar, etern, porunca divna,  atunci existenta umana ar fi doar un accident cosmic. Dumnezeu Bibliei este Dumnezeul care se reveleaza pe sine.

            Crestinismul a atribuit personalitate divinitatii datorita descoperirii din partea lui Dumnezeu a naturii Lui.

            Biblia îl arata pe Dumnezeu ocupAndu-se personal de omenire înca de la începutul rasei umane.

            Robinson respinge credinta  într-un Dumnezeu personal, argumentand ca o asemenea credinta apare ca si „percepere a unei raelitati relationale”. Dumnezeu este descris corect ca fiind personal din cauza ca ca este cea mai apropiata metoda  de descriere este „relatia personala pura”

            Vechil si Noul Testament aplica numele de Tata naturii lui Dumnezeu (Is 64.8, Ps 103.13). Isus a dat o profunzime conceptiei iudaice despre Dumnezeu ca Tata.

            Will Horden subliniaza ca notiune de Dumnezeu personal a fost sustinuta de catre reformatorii protestanti si înainte de ei de Augustin.

            Numai revelatia biblica  a lui Dumnezeu poate sa Se împotriveasca  factorilor  care pun în discutie valoarea obiectiva a personalitatii divinitatii

            Julius Kaftan declara ca personalitatea divina este superioara dragostei.  Ritschl considera ca dragostea este mai importanta decAt personalitatea divina. T Haering  declara ca ar opta pentru în favoarea dragostei divine. Knudson foarte bine remarca prin afirmatia ca fara personalitate dragostea ar fi o abstractie.

            Bavink considera ca este necesar sa vorbim si despre fiinta lui Dumnezeu pentru a face distinctie între natura lui Dumnezeu si cele trei modalitati ale subzistentiei sale. El afirma ca în Biblie nu este afirmat despre fiinta lui Dumnezeu, aceasta o deducem din atributele lui Dumnezeu. Bavink considera ca cel mai mare atribut a lui Dumnezeu este esenta absoluta

            Evanghelicii îl descriu pe Dumnezeu ca pe o fiinta personala. Personalitatea este considerata nu numai drept cheia  realitatii ultime, ci si însasi esenta ei. Crestinismul  accepta  atAt personalitatea lui Dumnezeu cAt si personalitatea în Dumnezeu. Crestinismul evanghelic  identifica personalitatea divina în termenii întelegerii vointei. Dumnezeu este persoana transcendenta  care traieste, vorbeste, actioneaza si îsi manifesta vointa si natura. De aceea cea  mai adecvata descriere a Lui este aceea în termenii personalitatii divine.

            Dumnezeu este angajat într-o comunicare interpersonala continua cu creatia Sa. Activitatea aceasta este fiintanesentiala a lui Dumnezeu în  activitatea tripersonala.  

Nu uita de concurs( vezi partea stanga sus)

Simplitatea divină a lui Dumnezeu şi atributele Lui- Carl Henry

     Numai Dumnezeul autorevelat al Bibliei poate să ne autorizeze să vorbim cu certitudine despre existenţa Lui, despre natura şi viaţa Lui personală.

Wiliam de Occam şi nominaliştii au considerat că atributele obişnuite referitoare la Dumnezeu nu au o bază obiectivă în natura divină şi sunt doar nişte nume pe care le aplicăm în mod subiectiv divinităţii. De această concepţie a fost influenţat Schleiermacher, care tratează atributele lui Dumnezeu şi consideră că enunţurile despre perfecţiune divine sunt distincţii subiective în sentimentele noastre faţă de Dumnezeu.

Augustin afirmă că atributele lui Dumnezeu sunt identice cu esenţa Lui divină; el concepe esenţa divină ca fiind plinătatea existenţei care include eternitatea, binele, înţelepciunea şi alte perfecţiuni.

Toma d’Aquino a spus că noi putem cunoaşte existenţa lui Dumnezeu, dar nu şi esenţa Lui.  El susţine că noi putem cerceta fiinţa şi activitatea lui Dumnezeu în mod separat. Toma d’Aquino  îşi propune să stabilească existenţa lui Dumnezeu ca  şi ens realissimum (cea mai reală fiinţă).Formă extremă a acestei teorii a fost susţinută de Gilbert de la Porree care a făcut dintincţia între esenţa lui Dumnezeu şi „Dumnezeu Însuşi”.

Premisa lui Aquino este că deşi revelaţia ne informează ce este Dumnezeu, raţiunea generală poate să stabilească faptul că Dumnezeu este separat de ce este Dumnezeu.

Carl Barth insistă pe existenţa lui Dumnezu şi atributele Lui numai pe baza descoperirii divine de Sine. El preferă să vorbească despre  „realitatea” lui Dumnezeu decât despre „fiinţa” Lui, pornind de la premisa că „realitatea” nu implică separarea fiinţei şi acţiunii, ci păstrează o unitate a esenţei şi revelaţiei. Barth scrie: „Tot ce putem cunoaşte despre Dumnezeu, conform mărturiei Scripturii, sunt actele Lui.

Ceea ce înţelegem prin esenţa sau natura lui Dumnezeu este o unitate personală vie de proprietăţi şi de activităţi. Dumnezeu nu este o substanţă distinsă în mod esenţial de proprietăţile sau de atributele lui psihice. Perfecţiunile care constituie esenţa singurului Dumnezeu viu sunt ceea ce pe baza revelaţiei de Sine divine numim atributele lui Dumnezeu. A explica atributele lui Dumnezeu  înseamnă a explica natura Lui. Activităţile sunt calităţile sau atributele divine ale lui Dumnezeu.

Teologia evanghelică insistă asupra simplităţii lui Dumnezeu. Prin aceasta, ea înţelege că Dumnzeu nu este compus din părţi; El nu este o colecţie de perfecţiuni, ci un centru de activitate caracterizată de toate perfecţiunile Lui distincte. Atributele divine sunt calităţi adunate pentru a produce un  compus.

Francis Pieper subliniază că atributele sunt identice cu esenţa divină. Fiecare atribut interpretează toate celelalte atribute ale naturii lui Dumnezeu şi nu este posibil nici un contrast sau conflict între ele. Înţelepciunea lui Dumnezeu este omnipotenţa Lui, omnipotenţa lui Dumnezeu este dreptatea Lui. Bavinck afirmă „Atributele lui Dumnezeu nu diferă de esenţa Lui, nici unele de altele.” Deci  atributele sunt identice cu esenţa divină şi slujesc la definirea naturii lui Dumnezeu.

Pentru Kant, Dumnezeu este o idee euristică (serveşte la descoperirea unor cunoştinţe noi); pentru deişti, el este un creator retras acoperit de onoruri, care nu se angajează în nici o activitate răscumpărătoare.

Teologii conservatori, care fac distincţie între cadrul atributelor lui Dumnezeu între cele care  sunt    identice  cu esenţa divină  şi cele care se pare că nu sunt identice  cu fiinţa divină, dar sunt oare cum sprijinite pe substratul divin.

S-au propus diferite atribute divine de bază: dragostea, adevărul, omnipotenţa, infinitateta, personalitatea, raţiunea, bunătatea, perfecţiunea morală. Toate atributele lui Dumnezeu sunt identice cu esenţa Lui. Nu trebuie să înălţăm atributele preferate printr-o prezentare partizană, ci să Îl înălţăm pe Dumnezeu care trăieşte  în unitate  cu toate perfecţiunile Lui. Barth şi Brunner încearcă să evite ideea unei Fiinţe abstacte punând accentul asupra unui Dumnezeu care se revelează  confruntanţial pe Sine.

Scriptura reprezintă  atributele lui Dumnezeu ca şi unitate vie. Berkhof scrie: „Fiinţa lui Dumnezeu este caracterizată de o adâncime, o plinătate, o varietate, şi o glorie cu mult dincolo de înţelegerea noastră, iar Biblia o prezintă ca pe un întreg armonios, glorios, în afara oricărei contradicţii inerente”

Cunoaşterea atributelor divine  ale lui Dumnezeu, la fel ca şi a numelor proprii divine implică cunoaşterea esenţei intime a lui Dumnezeu.

Dumnezeu revelează tot ce este necesar să ştim pentru a-I sluji cu adevărat în ascultare şi pentru a comunica binecuvântările răscumpărării în această viaţă şi în cea viitoare

Doresti sa primesti prin email urmatoarele recenzii de Carl Henry? inscrie-te prin email in partea stanga sus

Antiohia – prezentare arheologică

Istoricul Antiohiei

Antiohia era capitala provinciei romane Siria, în prezent Antakya, în SE Turciei, la vreo 500 de km N de Ierusalim, la 35 km de Marea Mediterană, în Nordul Feniciei.[1] Antiohia a fost întemeiată în cca. 300 î.Cr. de către Seleucus I Nicator care i-a dat numele tatălui său Antioh, după victoria sa asupra lui Antigonus, la Issus (310 î.Cr.)[2]. A fost cea mai faimoasă dintre cele 16 Antiohii întemeiate de Seleucus. Construită la poalele Muntelui Silpius, pe malul sudic al râului Orontes, se mândrea cu un port maritim înfloritor, Seleucia Pieria. La sud de el se afla, muntele Casios iar la Vest masivul muntos Amanaus.[3]

Caracterul topografic  al Antiohiei face oraşul  o regiune naturală ideală pentru dezvoltarea unui centru al Imperiului.  Oaza din Damasc, ca parte integrantă a geografiei regionale adaugă în mod considerabil la frumusetea naturală a Antiohiei.[4] Deşi populaţia din Antiohia a fost întotdeauna amestecată, Josephus scrie că Seleucizii i-au încurajat pe evrei să emigreze acolo în număr mare şi le-a dat drepturi depline de cetăţenie.[5] Hoffmeier subliniază faptul că iudeii erau numeroşi în Antiohia  datorită pivilegilor acordate de regii Siriei, iudeii aveau aceleaşi dreptui ca şi grecii.[6]

Antiohia a căzut în mâinile lui Pompei în anul 64 î.Cr. şi el a făcut-o cetate liberă. A devenit capitala provinciei romane Siria şi a fost al treilea oraş ca mărime din Imperiul Roman. Seleucizii şi romanii au ridicat temple măreţe şi alte clădiri. 

În anul 538 d.Hr., Chosroes, regele Persiei, o cucereşte şi o distruge, dar Împăratul Roman Justinian o reconstruieşte. În anul 635 d.Hr. trece sub stăpânirea musulmanilor; în 1084 cade în mâinile turcilor. Între anii 198 şi 1269 este sediul unei împărăţii creştine fondate de crucaţi; după acest interval de timp va rămâne sub dominaţie musulmană.[7]

Arheologia Antiohiei

 Astăzi nu a mai rămas mult din vechiul oraş Antiohia. Ceea ce se mai poate vedea  pe lângă zidurile masive ale oraşului sunt mai multe apeducte şi diferite peşteri, cea mai providenţială este peştera Sfântul Petru, care azi poartă numele de Biserica Sf Petru. Arheologii presupun că a fi un loc de întâlnire a unei comunitati creştine timpurii.[8] Cea mai mare parte a oraşului roman este înmormântat adânc sub sedimente  de la râul Orontes.

            Între 1932 şi 1939, săpăturile arheologice din Antiohia au fost efectuate sub îndrumarea Comitetului pentru excavare din Antiohia care a fost formată din reprezentanţi de la Muzeul Luvru, Muzeul de Artă Baltimore, Worcester Muzeul de Arta, Universitatea Princeton, iar mai târziu (1936), de asemenea, Fogg Art Museum de la Universitatea Harvard şi afiliate acesteia Dumbarton Oaks.[9]

Echipa de arheologi nu a reuşit să găsească clădiri importante au sperat să descopere, inclusiv Marea lui Constantin, Biserica Octagonal  sau Palatul Imperial. Cu toate acestea, o realizare mare al expediţiei a fost descoperirea de înaltă calitate  de mozaicuri romane de la vile şi băi din Antiohia, Daphne şi Seleucia.. Un mozaic include un transfrontalieră, care descrie o plimbare de la Antiohia la Daphne, care arată mai multe clădiri vechi de-a lungul drumului.. Mozaicele sunt acum afişate în Muzeul Arheologic Hatay în Antakya. În ultimii ani, ceea ce a rămas din Antiohia şi oraşul antic târziu au suferit prejudicii grave, ca urmare a construcţiei legate de extinderea Antakya.[10]

Printre  cele mai importante descoperirile arheologice a fost  Grota Sf. Petru. Ea este  una dintre cele 24 de biserici descoperite în Antiohia.  Potrivit traditiei, această peşteră a fost utilizată pentru reuniuni secrete de creştini pentru  evitarea persecuţie.  Traditia spune ca Petru a predicat şi a predat aici între anii 47-54 d.Hr.[11]

Antiohia în primul secol creştin

În timpul apostolilor,  Antiohia număra mai bine de 500 000 de locuitori; era numită  Antiohia admirabilă, Regina Orientului, a treia capitală a Imperiului Roman[12]

Încă de pe vremea Seleucizilor locuitorii au dobândit o reputaţie pentru violenţă, insolenţă şi instabilitate, care s-a manifestat într-o serie de revolte împotriva stăpânirii romane. Cu toate acestea, Antiohia a fost renumită pentru cultura sa, fiind lăudată în această privinţă de însuşi Cicero[13] . În apropierea cetăţii erau renumitele dumbrăvi ale Daphnei şi un sanctuar dedicat lui Apolo, unde erau celebrate ritualuri orgiastice în numele religiei. În ciuda standardului moral scăzut, viaţa din Antiohia la începutul erei creştine era complexă şi variată.

Nici un alt oraş, afară de Ierusalim, nu este atât de strâns legat de începuturile creştinismului. Nicolae, unul dintre cei şapte „diaconi" din Faptele Apostolilor 6:5, era din Antiohia, şi era un păgân  convertit la iudaism. În timpul persecuţiei care a urmat după moartea lui Ştefan, unii dintre ucenici s-au îndreptat spre nord, până la Antiohia (Faptele Apostolilor 11:19) şi au predicat la evrei. Cei care au sosit mai târziu au predicat creştinismul şi grecilor, iar când au avut loc numeroase convertiri, biserica din Ierusalim l-a trimis pe Barnaba la Antiohia. După ce a evaluat situaţia, s-a dus la Tars şi l-a adus cu sine pe Saul şi amândoi i-au învăţat pe credincioşii din Antiohia timp de un an. Ucenicii au fost numiţi pentru prima dată „creştini" în Antiohia (Faptele Apostolilor 11:26).

În toată epoca romană, Biserica din acest oraş a continuat să crească numeric. Firea energică a creştinilor din Antiohia a fost dovedită prin felul în care au trimis ajutoare la biserica mamă din Ierusalim atunci când a venit o foamete (Faptele Apostolilor 11:27-30). A fost potrivit ca cetatea în care a fost întemeiată prima biserică creştină alcătuită din ne-evrei, şi unde creştinii au primit acest nume, poate în batjocură, să devină locul de naştere al misiunilor creştine pentru străinătate (Faptele Apostolilor 13:1-3). Pavel şi Barnaba au plecat din portul maritim al Antiohiei şi au navigat spre Cipru. Această primă călătorie în Asia Mică s-a încheiat atunci când Pavel şi Barbaria s-au întors la Antiohia şi au prezentat un raport bisericii întrunite.

Unii dintre refugiaţii din vremea persecuţiei prilejuită de moartea lui Ştefan au luat iniţiativa de a predica în Antiohia în egală măsură la evrei şi ne-evrei (Faptele Apostolilor 11:20). Problema ne-evreilor a ajuns în centrul atenţiei când nişte evrei au vizitat Antiohia şi au proclamat necesitatea circumciziei pentru ne-evrei, ca o condiţie preliminară pentru a deveni creştini. Întrucât s-a împotrivit acestui principiu, biserica din Antiohia a trimis o delegaţie condusă de Pavel şi Barnaba la Ierusalim, ca să dezbată problema (Faptele Apostolilor 15:1-2).

Iacov a prezidat adunarea şi s-a discutat pe larg dacă circumcizia era sau nu obligatorie pentru creştinii ne-evrei. Petru întâmpinase deja dificultăţi cu privire la relaţia dintre evrei şi ne-evrei la alte nivele decât cel comercial (Faptele Apostolilor 10:28). Deşi se părea că el priveşte favorabil asemenea contacte, el a fost criticat de către biserica din Ierusalim pentru că a mâncat cu cei necircumcişi (Faptele Apostolilor 11:3; cf. Galateni 2:12). Acum el a recunoscut că după Rusalii, Dumnezeu nu a făcut diferenţă între evrei şi ne-evrei.

După ce Pavel a arătat binecuvântârile pe care le-au primit ne-evreii, Iacov şi-a exprimat părerea că singurele lucruri care trebuie cerute convertiţilor ne-evrei sunt abstinenţa de la a mânca sânge, de la lucrurile sugrumate, de la idolatrie şi de la imoralitate. Aceste prevederi au fost scrise într-o scrisoare apostolică pentru biserica din Antiohia şi din provincia sa. Pavel s-a întors la Antiohia ca apostolul recunoscut pentru cei necircumcişi (Faptele Apostolilor 15:22-26).

Avem motive puternice să credem că Epistola către galateni a fost scrisă în ajunul acestui Conciliu de la Ierusalim, probabil din Antiohia. Se pare că Conciliul a rezolvat în principiu problemele pentru care Pavel a trebuit să se lupte cu galatenii.

Pavel a început şi a încheiat a doua sa călătorie misionară la Antiohia. Această cetate importantă a fost punctul de plecare în cea de-a treia călătorie misionară. Zelul evanghelistic a conferit Antiohiei o poziţie importantă în istoria ulterioară a bisericii. Descoperirile arheologice din Antiohia au scos la lumină ruinele a peste douăzeci de biserici datând din secolul al 4-lea d.Cr.

In aceasta cetate a Antiohiei s-au nascut multi oameni de seama, cel mai cunoscut şi mai influent este Ioan Gura de Aur. Nascut în 347, a trait numai saizeci de ani, până în anul 407. A provenit dintr-o familie ilustră: tatăl său, Secundus, era comandantul armatelor bizantine din Orient, magister militum Orientis.[14]

Concluzie

Antiohia a fost un oraş întemeiat în timpul lui Seleucus I Nicator, a fost capitala Siriei, iar azi poartă numele de Antakya situat în Turcia. A ajuns un oraş înfloritor, fiind considerat al treilea oraş din Imperiul Roman.

În primul secol creştin Antiohia a avut rol foarte important în răspândirea creştinismului, el a fost centrul creştinismului şi din Antiohia au fost trimişi primii misionari. Antiohia  reprezintă un oraş cheie în epoca creştină.

Pentru a primi recenzii din cartile lui Carl Henry aboneaza-te prin email in partea stanga sus

---

[1] Dictionar al Noului Testament, ed.Ioan Mircea, Antiohia, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşi, 1995, p.35

[2] Dictionar Ilustrat  Antiohia, Theophilos

[3] Dicţionar Biblic vol 1., edit Rene Pache, Antiohia , Stephanus, Bucureşti, 1995, p. 54

[4] www.mapsofworld.com, Antioch Syria

[5] Josephus Flavius, Antichităţi iudaice, Hassefer, Bucureşti, 1998, p.119

[6] James K. Hoffmeier, Arheologia Bibliei, Casa Cărţii, Oradea, 2009, p. 126

[7] Dictionar Biblic vol. 1., op. cit. p 55

[8] en.wikipedia.org/  Sacred Destination

[9] en.wikipedia.org/ Antioch

[10] en.wikipedia.org/ Antioch

[11] http://www.bibleplaces.com, Antioch Orontes

[12] Dictionar Biblic vol. 1, Ibidem

[13] Cicero, Pro Archia 4, apud Dictionar Ilustrat  Antiohia, Theophilos

[14] http://www.resurse-ortodoxe.ro, Predică la Sfântul Ioan Gură de Aur

Biserica condusă de Scopuri de Rick Warren - critica

Nu ne-a fost niciodată teamă de greşeli” apreciez faptul că  a recunoscut că a avut parte de numeroase eşecuri, faptul că a scris la începutul cărţii despre eşec în slujire ne face să fim cu picioarele pe pământ.

          „Măsura sănătăţii unei biserici este capacitatea acesteia de a trimite şi nu de a primi” Acest principiu este foarte rar întâlnit în mintea şi inima liderilor spirituali din bisericile din România

 Dumnezeu foloseşte întotdeauna oamenii imperfecţi în situaţii imperfecte pentru a-Şi împlini voia. Vedem că Dumnezeu nu îi foloseşte întotdeauna pe cei care sunt de nota zece în teologie

          În această carte Rick pune accent pe chemarea lui Dumnezeu în această slujbă de conducere şi locul de slujire, pentru că de celelalte nevoi se ocupă Dumnezeu.

          Un rol foarte important în dezvoltarea bisericii este arătarea dragostei către cei nemântuiţi.

          Rick recunoaşte că fără ungerea Duhului toate planurile, programele, tehnicile nu au nici o valoare. Deci pentru a avea valoare trebuie să trăim în dependenţă de Dumnezeu.

          Stilul de predică pe care la prezentat Rick este foarte practic, în acest domenii în multe biserici poţi auzi predici prea  generale şi fără nici un scop.

          Nu sunt de acord cu faptul că trebuie avut în vedere scaunele  confortul din scaune. În bisericile moderne din ţară vin unii fraţi la biserică să doarmă. Eu cred că mai ispititor este confortul, decât simplele scaune.

          Observ că a folosit puţine versete din Biblie la care a căutat traducerea care i-a dat lui bine.

          Unele principii nu pot să fie aplicate în bisericile din România, dar  din cele care pot fi aplicate trebuie să fie adaptate la cultura noastră, ceea ce necesită puţină creativitate.

          În concluzie cartea este bună dar trebuie să avem grijă cum aplicăm  principiile prezentate, pentru că pot să ne ducă spre eşec.     

Arheologia Bibliei de James K. Hoffmeier- recenzie

Arheologia poate juca rolul de maşină  a timpului  pentru cititorul Bibliei, deschizând uşi spre cercetarea trecutului. Arheologia reprezintă studiul  lucrurilor vechi în special al culturlor şi al societăţilor. Săpăturle arheologice au început în Italia cu este 250 de ani în urmă în siturile de la Herculaneum şi Pompei.

            Pionerii excavărilor din Mesopotamia au fost  Paul Emile Botta(1802 – 1870) şi Austin Henry Layard (1817 – 1894). Oraşe descoperite în Mesopotamia sunt Ninive, Babilon, Ur din Caldea.

            Descifrarea scrierii cuneiforme a avut un rol important în cercetarea arheologică. Cheia pentru descifrarea completă a scrierii cuneiforme a  fost realizarea faptului că inscripţia de la Behistun conţinea un text trilingv.

            Egiptologia îşi are originea în  colecţionarea de antichităţidin Valea Nilului în secolul XVI- lea. Giovani Blzoni a explorat morminte diValea Regilor şi xplorând piramidele dde la Giseh.  Descoperirea  Pietrei de la Rosetta a pregătit calea entru descifrarea hieroglifelor egiptene de filologul Jean Francois Champollion

            În arheologia biblei  Edwvard Robinson face parte din principlii arheologi ce au lucrat în situri din Ţara Sfântă. Alţi arheoogi care au  făcut săpături sunt: Clermont-Ganneau a sudiat inscripţia din Tunelul Siloamului, Matthew Flinders Petrie, George Reisner a condus lucrările din Samaria (1909), William  Foxwell Albright a cercetat Tell Beit Mirisim, G Ernest Wright a condus excavările de la Sihem.

            Ultimele evenimente tratate de VT apar la sfârşitul cărţii Neemia şi datează aproximativ din 430 î.Hr. şi e posibil ca Maleahi să fi predicat în această perioadă. Astfel VT pare să se încheie în jurul anului 400 î.Hr. Întreaga Biblie astăzi este tradusă în peste 400 de limbi şi dialecte, iar NT este disponibil în peste 1000 de limbi.

            Scribii israeliţi in vechime care au crezut că transmiteau Cuvântul lui Dumnezeu au copiat docmentele mai vechi cu aceeaşi sârguinţă ca omologii săi egipteni. Pe vremea lui Hristos se practica citirea Scripturii ebraice urmată de recitarea Targumului.

            Se crede că în jurul anului 250 î.Hr Tora a fost trausă în greacă, urmată de restul Tanahului în secolul următor. Septuaginta  este un instrument critic pentru înţelegerea textului ebraic şi a fost versiunea îmbrăţişată de comunitatea creştină în primele două secole d.Hr.

            NT a fost scris în întregime în limba greacă  în primul secol creştin de-a lungul unei perioade de 50-60 de ani. Astăzi există aproximativ cinci mii de manuscrise şi fragmente pentru reconstituirea evanghelilor şi a epistolelor. Cea mai veche Biblie coţinând VT şi NT este numită Codex Sinaiticus. Referitor la interpretarea Bibliei se susţine că abordarea cntextuală oferă cea mai bună ocazie cititorului modern de a înţelege semnificaţia originală a Scipturii.

            În Grădina Eden (eden=câmpie)  erau râuri, primul menţionat este Tigru, acest nume  derivă de la pronunţarea grecească a vechiului nume sumerian id-dikaltu, adică râul Dikaltu. Eufratul imită dnumirea acadiană a fluviului purattu.

            O imagine găsită în mormântul lui egipteanului Khnumhotep al II-lea din Beni Hasan. Acolo un grup de negustori sau artizani semiţi din Vest sunt prezentaţi sosind în Egiptul Mijlociu. Această scenă ne arată felurile de îmbrăcăminte de tunsoare şi de mijloace de transport

Conform Bibliei cucerirea Canaanului a avut loc în trei etape geografice si cronologice: primele sunt luptele din Transiordania, apoi cucerirea sudului Canaanului si a treia etapă cucerirea părtii de nord a Canaanului.

Tell es-sultan a fost identificat ca fiind Ierihonul şi a fost excavat de capitanul Charles Warren in 1868.

Albright urmat de G.E.WRIGHT au început sa sustină ca data exodului a fost la începutul secolului XIII i.Hr.aproximativ în anul 1230.

Cartea Iosua ne oferă informaţia ca numai trei orase au fost demolate si incendiate: Ierihon, Ai si Hazor. Toţi cercetătorii sunt de părere că Hazor este Tell el-kedakh, deoarece numele a fost găsit pe o tablita cuneiformă. Situl Sihemului a fost identificat în mod cert ca Tell Balata.

În incinta sacră de la Megiddo se află un altar care măsoară opt metri în diametru si un metru înalţime, în vârf ajungându-se pe şapte trepte.

În 2005 Ron Tappy a descoperit un abecedar la Tell Zayit la Shefela lângă Lahis. Această inscriptie sugerează că în timpul lui Solomon(sec. X) exista o clasă profesională de scribi si indică faptul ca în Israel s-ar putea să se fi scris si citit mult mai devreme decât au crezut unii.

Templul funerar al lui Ramses al III-lea există înregistrată o relatare pricturală si textuală a unei invazii respinse de el. Acesti invadatori sunt filistenii. Filistenii ocupau zona de sud a Canaanului cunoscută în vremea noastra ca faşia Gaza.Contribuţia cea mai importantă a filistenilor in Vechiul Israel a fost tehnologia fierului.

În 1993 a fost identificată o inscrpţie: „ Ioram, rege al Israelului, si l-a ucis pe Ahaziahul fiul lui...eu am răsturnat casa lui David.” Aceasta este o dovadă a existenţei împăratului David. Cetatea lui David este Ierusalimul fiind atestat din secolul al XIX-lea î.Hr. în aşa numitele „texte de blestem”, din Egipt.

Primul templu avea un plan arhitectonic simplu şi după mărime era clasificat ca modest. Avea lungimea de 27 m, laţimea 9m şi înalţimea de 13,5 m.

La situl Tell el Kadi  a fost descoperit sanctuarul şi înălţmea lui Ieroboam care măsura  19x19 m pe care era aşeza viţelul. Omri şi fiul său Ahab a construit un comlex impunător de palate care măsoară 180x90 m din moloane bine prelucrate.

            În interiorul palatului de la Ramat Rachel s-adescopert un vas oranmentat care înfăţişează un rege aşezat pe tron. Probabil acest rege este Ezechia  care a econstruit palatul Ramat Rachel  după ce asirienii s-au retras de la Ierusalim.

            Arheologul israelian Gabriel Barkay a descoperit într-un mormânt o foiţă de argint pe care erau gravate rugăciuni de protecţie adresate lui YHWH. Această descoperire fiind datată din perioada lui Iosia.

            Donald J. Wiseman a descoperit prima tăbliţă a cronicii babiloniene ce conţine date despre cucerirea Ierusalimului în 16 martie 597 î.Hr 

            Versetul din Daniel 5.7  ne oferă că informaţia  că Beltşaţar oferea locul al 3 din împărăţie celui care tâlcuişte visul. Oferea numai locul al treilea pentru că primul loc îl deţinea Nabonid, iar locul al doilea fiul său Belşaţar.

            Lumea din Ţara sfântă a început să fie influenţată de cultura elenă datorită cucerilrilor făcute de Alexandru Macedon care in timp de un deceniu a construit un imperiu imens. După moartea sa prematură (33de ani) imperiul a fost împăţit între  generali.           

            Atunci când Isus s-a născut în Bethlehem acum aproximativ 2000 de ani Israelul era sub dominaţie romană şi influenţa culturii greceşti era simţită şi aici. Aceasta a fost lumea lui Isus şi a lui Pavel şi a Bisericii primare. Datoriă proiectelor de construcţie incredibile ale împăraţior romani şi ale regilor de talia lui Irod cel Mare şi a numeroaselor inscripţii şi scrieri antice din surse greceşti, romane şi ebraice din secolul I î.Hr. şi I d.Hr.există o abundenţă de informaţii directe şi indirecte revelate pentru noul Testament.

            Temple, teatre, şi alte edificii au fost dezgropate şi restaurate sau chiar au rămas în picioare din acele vremuri, dintre care unele au înflorit pe când era Isus în Ierusalim sau Pavel la Atena. Datele arheologice au contribuit considerabil la cunoşinţele noastre despre Noul Testament.

            În cartierul Evreiesc al Oraşului Vechi a fost găsită o piatră cu inscripţia: „aparţine fiului lui Kathros”. Unii cercetători echivalează acest nume cu Caiafa din Biblie care era o familie de preoţi.

           Dan Bahat rezumă istoria despre Golgota pe baza descoperirilor recente:

„Cariera a fost transformată într-o grădină sau livadă în care se cultivau cereale, smochini,roşcovi şi măslini...În acea vreme(sec.I î.Hr), cariera-grădină a devenit şi cimitir.” Poate configuraţia rocii din cariera a arătat ca un craniu de unde şi denumirea Golgota.

           În 1979 arheologii au descoperit un mormânt în afara oraşului vechi din Ierusalim, care conţinea câteva nume evreieşti pe osoare din sec. I d.Hr, inclusiv Isus fiul lui Iosif si al Mariei.Cercetările făcute de arheologi au dus la concluzia că nu este mormântul lui Isus Hristos.

            Autorul crede că în ziua Rusaliior cele 3000 de suflete care au crezut au fost botezate în bazinele şi rezervoarele dinspre sudul Ierusalimului. Până în prezent au fost descoperite 20 de bazine de purificare rituală.

            În 2002 a fost descoperit un cufăr gol de calcar cu urmăoarea inscrpţie: „Iacov, fiul lui Iosif, fratele lui Isus.”Aceasta este cea mai temeinică dovadă a existenţei lui Isus şi a familiei Sale.

            Apostolul Pavel în călătoriile misionare a vizitat oraşe importante ale Imperiulu Roman.Cezarea Maritimă întemeiat de Irod cel Mare, oraş strategic a fost principalul port al Israelului. Centurionul roman Corneliu locuia în Cezarea deoarece aici era reşedinţa guvernatorului roman. Pavel şi-a lasat amprenta in Cezarea într-un mod foarte tangibil. Pe mozaicul unei clădiri s-a descoperit textul din Romani 13:3 : „Conducătorii nu sunt de temut pentru o faptă bună,ci pentru una rea.” Salamina şi Paphos(Cipru) au fost viziate de Pavel în prima călătorie misionară. Din scrierile lui Macapei ştim că în Cipru se afla o comunitate evreiasca semnificativă, de aceea nu este de mirare că Pavel si Barnaba „au vestit cuvântul lui Dumnezeu în sinagogi”(Fapte 13:5).

             Cea de-a doua călătorie misionară a lui Pave l-a dus în Atena unde preocuparea principala a cetăţenilor era filosofia. Din Atena apostolul a continuat să mearga spre sud până in Corint unde Pavel a petrecut 18 luni. Una dintre cele mai uimitoare descoperiri din Corint este un pavaj insripţionat, descoperi în apropierea teatrului. Inscripţia sună astfel: „Erast în schimbul calitaţii de edil, primar a pus acest pavaj pe cheltuiala sa”. Despre Erast găsim în epistola către Romani în care Pavel transmite salutări de la diverse persoane, inclusiv de la Erast care este numit vistiernicul cetăţii.

               La întoarcerea sa din Corint Pavel a navigat spre Cezarea Maritimă şi s-a oprit în Efes. Teatrul din Efes este vizibil şi astăzi, are o înălţime de peste 30m şi poate oferi 24 000 locuri. 
Pentru resurse  noi va rog sa va abonati prin email in partea stanga sus

Calcati pe urmele mele de Oswald Sanders

Pentru  a va incalzi sufletul va propun urmatoarea resursa, cartea  Calcati pe urmele mele de  Oswald Sanders

Nu sunt oare ridurile provocate derâs în jurul  ochilor atât de multe semne ale credinţei ca şi cele provocate de grijăşi seriozitaet?  Numai seriozitatea este botezată? Este oare râsul păgân? Am permis prea multor lucruri să iasă din Biserică şi am aruncat multe mărgăritare la porci! O biserică o ia pe o cale greşită  atunci când alungă râsul din sanctuar, abandonându-l în cabarete şi cluburi de noapte.” Helmut Thielicke

            „Muncă, muncă din zori până târziu. Am aşa de mult de lucru, încât voi petrece primele trei ore ale zilei  în rugăciune.” Martin Luther

           

            „Este posibil să mişti oamenii pentru Dumnezeu numai prin rugăciune” Hudson Taylor

           

„Încercaţi să stăpâniţi conţinutul de idei al unei cărţi pe care le aveţi. Citiţi-le temeinic. Insistaţi asupra acestora până când pătrundeţi în esenţa lor şi v-o însuşiţi la perfecţie. Citiţi-le şi recitiţi-le, mestecaţi-le şi digeraţile. Lăsaţi-le să vă pătrundă. Citiţi atent de câteva ori o carte bună, luaţi notiţe şi analizaţi-o.  Studentul va observa că o carte pe deplin stăpânită, va observa că va avea o mai mare influenţă asupra minţii sale  decât douăzeci de cărţi răsfoite.  Puţină lectură şi multă mândrie vin din lectura superficială. Unii oameni sunt handicapaţi în gândire datorită că renunţă la meditaţie de dragul cititului. Pentru lectură motto-ul vostru să fie: „mult, nu multe” ”  Charles H. Spurgeon  

„Dar toţi creştinii sunt  lideri în  măsură în care îi influenţează pe cei din jurul lor” p.149 J. Oswald Sanders

„Tonusul Bisericii, va fi în mare măsură reflectat de  ceea ce este liderul. Apa nu se ridică la un nivel mai înalt decât este sursa. Sănătatea spirituală a echipei trebuie să fie principala preocupare” p 154 J. Oswald Sanders

„Un alt mod în care potenţialul liderului poate fi îmbunătăţit este refuzul de a se supune la ceea ce se numeşte conducere din spate. Adevărata conducere vine de sus în jos nu invers.” P 155 J. Oswald Sanders

„Nu există nimic altceva care să înăbuşe în aşa măsură eficacitatea, capacitatea şi iniţiativa unui lider, cum este critica distructivă. Efectul ei dezastros nu poate fi subestimat. Ea tinde să împiedice şi să submineze procesul gândirii unui om. Critica distruge respectul de sine şi încrederea în propria capacitate dea face faţă responsabilităţilor”   

În abordarea unei probleme care cere acţiuni disciplinare, trebuie avute cinci puncte:

1.      acţiunea  trebuie aplicată numai după o informaţie serioasă şi imparţială

2.      trebuie aplicată numai când este spre binele general al lucrării sau individului

3.      trebuie făcută într-un spirit de dragoste autentică şi într-o manieră plin de consideraţie

4.      trebuie să fie însoţită  întotdeauna de un ajutor spiritual  şi reabilitare pentru cel vinovat

5.      trebuie susţinută prin multă rugăciune” p 173 J. Oswald Sanders

„Popularitatea este cea mai periculoasă stare spirituală imaginabilă, pentru că ea conduce foarte uşor la mândrie spirituală şi la pierzare. Este un simptom care trebuie urmărit cu îngrijorare pentru că adesea în schimbul obţinerii ei s-a plătit preţul greu al compromisului cu lumea.” Stephen Neill

Daca doriti sa primiti resurse prin email puteti sa va lasati adresa de email in partea stanga sus si veti fi anuntati cand va fi o postare noua.